Áprily Lajos: Tavasz a házsongárdi temetőben /Primăvară în cimitirul Hajongard, románra fordította Csata Ernő/

Áprily Lajos:

Tavasz a házsongárdi temetőben

   A tavasz jött a parttalan időben
s megállt a házsongárdi temetőben.
   Én tört kövön és porladó kereszten
Aletta van der Maet nevét kerestem.
   Tudtam, hogy itt ringatja rég az álom,
s tudtam, elmúlt nevét már nem találom.
   De a vasárnap délutáni csendben
nagyon dalolt a név zenéje bennem.
   S amíg dalolt, a századokba néztem
s a holt professzor szellemét idéztem,
   akinek egyszer meleg lett a vére
Aletta van der Maet meleg nevére.
   Ha jött a harcok lázadó sötétje,
fénnyel dalolt a név, hogy féltve védje.
   S a dallamot karral kísérve halkan,
napsugaras nyugat dalolt a dalban,
   hol a sötétség tenger-árja ellen
ragyogó gátat épített a szellem.
   Aletta van der Maet nevét susogta,
mikor a béke bús szemét lefogta.
   S mikor a hálátlan világ temette,
Aletta búja jajgatott felette,
   míg dörgő fenséggel búgott le rája
a kálvinista templom orgonája.
   Aztán a dal visszhangját vesztve, félve
belenémult a hervadásba, télbe.
   Gyámoltalan nő - szól a régi fáma -
urát keresve, sírba ment utána ...
   A fényben, fenn a házsongárdi csendben
tovább dalolt a név zenéje bennem.
   S nagyon szeretném, hogyha volna könnyem,
egyetlen könny, hogy azt a dallamot
Aletta van der Maet-nak megköszönjem

Lajos, Áprily

Primăvară în cimitirul Hajongard

   Primăvara veni în timp infinit
Ș-în Hajongard, la cimitir s-a oprit.
   Un nume căutam pe cruce spartă,
Aletta van der Maet să apară.
   Știam, c-aici are somnul etern,
Și nu-i găsesc numele efemer.

Dar duminică fiind, în liniște,
Tonul numelui cânta în mine.
   Cât cânta, eu meditam la trecut,
citam spiritul profului defunct,
   inima căruia s-a încălzit,
când Aletta van der Maet l-a zărit.
   Când veni bezna luptelor curmându-l,
numele cânta cu fast, apărându-l.
   Și acompaniind în tihnă cântul,
vestul însorit a cântat în versul,
   unde contra valului de beznă
crezul a pus o stavilă imensă.
   Tot pe Aletta van der Maet șopti,
când duhul sfânt i-a închis ochii.
   Când lumea ingrată îl înhuma,
tot Aletta plângea deasupra,
   cât i-a răsunat cu măreție
orga bisericii calviniste.
   Cântul pierzând ecoul, apoi,
amuțind în pălire cu orori.
   Femeie slabă - este o vorbă -
căutând soțul, l-a urmat în tombă...
   Sus în Hajongard, în tihnă, sclipire,
glasul numelui cânta în mine.
   Ași dori, să am lacrimă,
ce să-i mulțumească acest cânt
Alettei van der Maet, din inimă.